Constanta Church of Christ

Ne asteapta analfabetizarea

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812205/EDITORIALUL-EVZ-Ne-asteapta-analfabetizarea/

Hm, Incotro se indreapta tara asta? Si noi, noi ce facem, ce asteptam? Cred ca nu e numai un semnal de alarma, ci e o constatare a unei triste stari de fapt!

Women of Faith 2008 - Stafford to Constanta

We at NSCofC are so happy that you will be hosting our nine Women of Faith in July.  Yes, it may be a real challenge but, seriously, they are so excited to visit you and they so much want to spend time with you.  They have set up a webpage at www.wof2008.org for you to visit and comment and share.  Between now and their arrival and during their time with you, they promise to keep all of us informed about what they are thinking, where they are, what they are seeing, and generally what is happening and how they are doing.  This summer promises to be a wonderful summer of encouragement, care, and fellowship. 

We miss you all and love you deeply.

Gabriel Liiceanu, Din nou despre lichele

Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris „Apel către lichele“, un text apărut la răscrucea dintre două epoci. Au trecut de atunci 18 ani de „tranziţie“ şi suntem în preajma celui de al cincilea ciclu electoral. Dar unde ne aflăm de fapt? Lichelele, invitate atunci să facă „un simplu pas înapoi“, mai au vreo actualitate?

Cred că am dat o nouă demnitate cuvântului „lichea“ în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea.

Licheaua eternă

Îndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale.

Dar oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.

Comunismul.
Licheaua capătă demnitate

În schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.

Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.

Un apel atât de simplu

Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, în 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism.

Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă“. Se cereau ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică apelul la prezumtivele resurse de căinţă şi sfială ale lichelei noastre istorice, ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie.

Licheaua în tranziţie
Ce s-a întâmplat apoi?

Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei o dată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu mască democrată.

Nu ne-am vândut ţara

Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.

Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.

Pe noi cine ne iubeşte?

Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, o dată cu „globalizarea“, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?

Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu 18 ani, lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi“. Astăzi, apelul la un „pas înapoi“ nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.

Ganduri intelepte

Neîncrederea: închisoarea în care trăim

Horia Roman-Patapievici Joi, 28 Februarie 2008

HORIA PATAPIEVICI: "Nu mai putem spera că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii".

Toate actele vieţii moderne se bazează pe încredere: pe încrederea fiecăruia dintre noi în precizia, corectitudinea şi temeinicia faptelor unor oameni pe care nu îi cunoaştem în mod direct, de care nu am auzit, de serviciile cărora nu ne imaginăm că beneficiem şi de care, în orice moment, depind în mod esenţial nu doar bunăstarea, ci şi supravieţuirea noastră. Deşi nu ne dăm seama, viaţa noastră e în permanenţă în mâna semenilor noştri. De fapt, nu în mâinile lor, ci în rezultatele acţiunii lor. Şi nu atât în faptul că aceste acţiuni sunt întreprinse (oricum), cât în faptul că ele sunt bine făcute, temeinic realizate, durabil înfăptuite. Viaţa noastră depinde în mod esenţial de vrednicia cu care semenii noştri îşi fac datoria. Lucrul bine făcut este firul de păr de care, în situaţii limită, atârnă vieţile noastre.

De pildă, când mergem cu maşina, viaţa noastră depinde de o mulţime de factori. În primul rând, depinde de starea maşinii pe care o conducem: nu numai de felul în care a fost proiectată şi asamblată (în fabrică), ci şi de felul în care a fost întreţinută (roţi, direcţie, pneuri, lichide etc.). Apoi, depinde de starea carosabilului (pe drumurile noastre, şoferii sunt mai atenţi la gropi decât la trafic). În fine, vieţile noastre depind de conduita participanţilor la trafic. Ziarele sunt pline de anunţuri mortuare cu oameni ucişi de neglijenţa, agresivitatea ori neîndemânarea unor şoferi.

Exemplul şofatului trebuie însă înţeles în dimensiunea lui socială. Siguranţa mersului cu maşina depinde o mulţime de meserii, de respectarea unei puzderii de convenţii scrise şi nescrise, depinde, în fine, de corectitudinea şi temeinicia muncii unui număr incredibil de mare de oameni. Dintre aceştia, doar pe câţiva îi plătim şi numai pe unii îi privim ca furnizori de servicii. Dar depindem de tot restul, la fel de direct ca de ceilalţi.

Acest raţionament se aplică tuturor situaţiilor. Când vreo verigă cedează, ne dăm deodată seama că viaţa noastră depinde de lucruri pe care contam de la sine şi care, analizate, nu sunt deloc evidente - cel puţin nu la noi. Căci precaritatea unei vieţi duse în România are două componente: este precaritatea condiţiei umane, pe care o împărtăşim cu toţi oamenii, de oriunde; şi este precaritatea care decurge din totala lipsă de încredere faţă de aproapele nostru, pe care o împărţim numai cu ai noştri. E o tradiţie, la noi, să nu avem încredere în produsele româneşti, să refuzăm serviciile româneşti, să preferăm lucrurile străine, pentru că sunt (mult mai) bine făcute. Ştabii şi oamenii bogaţi, când se îmbolnăvesc, se tratează în străinătate. Chiar şi analizele, pentru cei cu bani, se fac tot în străinătate. Nu există produse româneşti, cu excepţia celor agricole, care să fie preferate, de noi, celor străine. De ce? Nu pentru că ne-a nenorocit comunismul, ci pentru că fiecare dintre noi ştie ca pe un lucru de la sine înţeles că semenul său face, ca şi el de altfel, treabă de mântuială. Frumoasele blocuri interbelice au căzut la cutremur pentru că s-a furat material la construcţie. Furtul de la sine înţeles, furtul care nu ridică din partea nimănui probleme de conştiinţă, adică furtul ca tradiţie nonşalantă, face parte din neîncrederea generală şi se explică, fără a recurge la tare genetice, numai prin ea.

Oraşele noastre arată ca nişte depozite, fie de resturi de la toţi, fie de maşini de la unii. Oraşul-parcare şi oraşul-resturi-de-tot-felul constituie realitatea noastră zilnică. Lecţia acestei realităţi este simplă: dacă toţi aruncă la comun, eşti tu prost să faci altfel? Nimeni nu ar culege murdăriile aruncate la comun, după cum numai o minoritate se abţine să sporească resturile lăsate de izbelişte pe oriunde. Consimţământul nostru indiferent şi, nu ştiu cum, fatalistplictisit, la degradarea spaţiului public este consecinţa lipsei de încredere pe care o avem toţi, şi cei care merităm neîncrederea şi cei care nu o merităm, în semenii noştri. De fapt, ne dispreţuim unii pe alţii. Iar semnul strigător la cer al acestui dispreţ calm, aşezat, lipsit de drame şi de la sine înţeles este neaşezarea, neorânduiala şi mizeria spaţiului nostru public. Individualismul românesc, spre deosebire de cel occidental, care a tras toate consecinţ ele individuale din roadele sociale ale cooperării voluntare, stă sub lozinca „se descurcă fiecare cum poate, scapă cine apucă“. Pentru că nu dă doi bani pe spaţiul public şi pentru că nu are încredere în nimeni, românul caută maşinile scumpe şi impunătoare şi dă oricât de mult pe case izolate: în acest mod poate străbate oraşul fără să aibă contact cu semenii săi, iar consecinţa urbană este că acest loc comun al locuirii, care este oraşul, a devenit doar un spaţiu de tranzit (între două locuinţe) şi un loc de parcare (pentru vehiculul care ne duce între cele două locuinţe - sau locaţii, cum se spune azi).

Nu cred că mai putem nutri în mod realist speranţa că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii. Prin felul bezmetic în care ne comportăm - de la felul în care traversăm strada, la felul în care şofăm, de la capsa pusă pe toată lumea, mocnită, la izbucnirile necontrolate de furie pe stradă, când ne ciocnim de neaşezarea din jur - , noi parcurgem zilnic, ca turbaţi, limitele închisorii sufleteşti pe care ne-am zidit-o prin aceste trei lucruri: treabă făcută de mântuială, lipsă de încredere şi egoism. Iar din această temniţă nu se iese nici prin legi mai bune, nici prin amnistii norocoase: se iese numai transformându- ne sufleteşte.

CARTARESCU: Falimentul nostru moral

2 Noiembrie 2007, Evenimentul Zilei
Mircea Cartarescu

Mircea Cartarescu: "In timpul studentiei am incremenit de uimire cand l-am vazut pe un coleg - care-avea sa devina peste ani un distins si respectat intelectual - iesind dintr-o librarie cu nu mai putin de cinci carti ascunse sub camasa."

„De ce naiba ai facut asta?”, l-am intrebat cu oroare, nevenindu-mi sa-mi cred ochilor. „Mai da-i in ma-sa”, mi-a raspuns zambind smechereste, „decat sa le cumpere vreun tampit, mai bine le sutesc eu...”. Dupa multi ani, in strainatate, am vazut iarasi, cu ochii mei, una dintre cele mai cunoscute personalitati ale literaturii romane de azi furand, pur si simplu, un obiect vestimentar dintr-un magazin.

Am vazut si alte persoane publice umplandu-si, in fiecare dimineata, geanta cu kilograme de sandviciuri si prajituri de la micul dejun al hotelurilor unde erau cazate, ca sa le ajunga pentru toata ziua. „Mai da-i in ma-sa de occidentali, ca au de unde sa plateasca”, imi sopteau vazand ca ma uit la ei.

Nu-i vorba aici de scriitori sau de oameni de cultura. Ce vreau sa spun e ca genul de infirmitate morala care-ti permite sa furi (si mai departe sa inseli, sa violezi, sa ucizi) nu cunoaste la noi frontiere de statut social sau de cultura, asa cum nu tine de etnie, de sex, de confesiune religioasa sau de orice alte distinctii intre oameni.

Tine, de fapt, de o lipsa endemica de civilizatie, care la randul ei arata paragina intregului nostru sistem educativ. O educatie dezastruoasa, o lipsa de principii morale si de valori pe care sa le transmitem mai departe fiicelor si fiilor nostri ne-a transformat in ochii lumii intr-un popor de barbari, de hoti si de ucigasi, asa cum noi insine, exasperati de monstruozitatile pe care romanii le comit zilnic in lume si acasa, am ajuns sa ne consideram.

Familia romaneasca a dat faliment ca instanta formatoare: copiii sunt tot mai lasati de izbeliste, la jocuri video, la televizor si pe strada. Scoala romaneasca isi propune, pare-se, sa te scoata un soi de Leonardo da Vinci, doctor in toate stiintele si artele, dar nu sa faca din tine un om intreg. La sfarsitul ei poti sti, eventual, diferenta dintre un atribut si un complement, dar nu si diferenta dintre bine si rau.

Masa romanilor cinstiti e umilita zilnic de noile dovezi de barbarie pe care ziarele straine ni le vara sub nas: noi furturi, noi violuri, noi crime, noi inselaciuni. Cutare boxeri din lotul olimpic au furat caciuli si manusi in America, cutare bestie a violat la Roma o femeie care ulterior a murit. Cutare politist si-a omorat nevasta. Aflam despre trafic de carne vie si de droguri, de fraude pe internet, de ce cu mintea nu gandesti, si peste tot vinovatii se dovedesc a fi fost romani.

E un nou val de ticalosie si murdarie dupa cel de dupa Revolutie, cand Germania si alte tari vestice au fost ingrozite de bandele de hoti si spargatori romani. Sa nu ne inselam singuri spunandu-ne: lasa, ca si la ei sunt si crime, si furturi, si mafie, si coruptie. Adevarul e ca infractionalitatea romaneasca (si, in consecinta, imaginea oribila a noastra in lume) cunoaste un nou varf lunile acestea, tocmai cand lucrurile pareau ca se indreapta spre bine.

De doi-trei ani incoace sperasem si eu ca mizeria morala pe care-o pompam spre Occident e pe cale de dizolvare. Dupa hoardele puse pe rautati din anii ‘90 au urmat valuri de emigranti cinstiti, oameni simpli si muncitori, pentru care am o mare stima si o la fel de mare compasiune. Nu ma mai asteptam la recrudescenta criminalitatii din partea noastra si la raspunsul sovin din partea lor. Sovinismul exista oriunde se-ntalnesc doua culturi, e o realitate trista a vietii omenesti. Este partea de vina a localnicilor in confruntarea cu „veneticii”, e treaba lor si pacatul lor.

Ce ma intristeaza pe mine la culme e ca redresarea noastra pare sa fi fost o iluzie, ca nu ne potolim, ca raul pare sa fie endemic in noi. Ca dovedim mai departe ca structura noastra morala e sovaitoare, permisiva, pentru ca educatia de-acasa si din invatamant nu si-au facut datoria de a ne transforma in persoane morale. De sus pana jos, intre academicieni, ca si intre oamenii simpli, intalnesti insi care parca n-au avut parinti sa le explice diferenta dintre bine si rau, care parca n-au mers la scoala, pentru care nu exista adevar si dreptate, care judeca lucrurile in functie doar de interesele lor de moment. Constiinta acestor barbari ce traiesc printre noi, oameni politici, artisti, muncitori, tarani sau prostituate, nu conteaza, le permite sa comita orice oroare, numai sa le fie lor bine. Lor nu pare sa le fi spus nimeni cuvintele pe care mama mi le repeta aproape zilnic in copilarie: „Cel mai rusinos lucru de pe pamant e sa iei chiar si un capat de ata care nu e-al tau”.

Sa nu ne pacalim pe noi insine. Problema imaginii noastre in lume nu sunt nici tiganii, nici cativa scelerati care fura, ucid si violeaza, nici sovinismul italienilor sau al englezilor. E falimentul nostru moral, e lipsa cinstei si a corectitudinii din obisnuintele noastre de fiecare zi. Decaderea noastra ca popor, vizibila in sfera politica in interior si-n imaginea noastra mai rea ca oricand in afara, este produsul absentei franelor morale la un numar coplesitor de romani, victime ale unei lipse cronice de educatie.