Cred că am dat o nouă demnitate cuvântului „lichea“ în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea.
Licheaua eternă
Îndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale. 
Comunismul.
Licheaua capătă demnitate
În schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.
Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.
Un apel atât de simplu
Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, în 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism.
Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă“. Se cereau ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică apelul la prezumtivele resurse de căinţă şi sfială ale lichelei noastre istorice, ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie.
Licheaua în tranziţie
Ce s-a întâmplat apoi?
Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei o dată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu mască democrată.
Nu ne-am vândut ţara
Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.
Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.
Pe noi cine ne iubeşte?
Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, o dată cu „globalizarea“, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?
Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu 18 ani, lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi“. Astăzi, apelul la un „pas înapoi“ nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.
Comments