| ||||
|
HORIA PATAPIEVICI: "Nu mai putem spera că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii".
Toate actele vieţii moderne se bazează pe încredere: pe încrederea fiecăruia dintre noi în precizia, corectitudinea şi temeinicia faptelor unor oameni pe care nu îi cunoaştem în mod direct, de care nu am auzit, de serviciile cărora nu ne imaginăm că beneficiem şi de care, în orice moment, depind în mod esenţial nu doar bunăstarea, ci şi supravieţuirea noastră. Deşi nu ne dăm seama, viaţa noastră e în permanenţă în mâna semenilor noştri. De fapt, nu în mâinile lor, ci în rezultatele acţiunii lor. Şi nu atât în faptul că aceste acţiuni sunt întreprinse (oricum), cât în faptul că ele sunt bine făcute, temeinic realizate, durabil înfăptuite. Viaţa noastră depinde în mod esenţial de vrednicia cu care semenii noştri îşi fac datoria. Lucrul bine făcut este firul de păr de care, în situaţii limită, atârnă vieţile noastre.
De pildă, când mergem cu maşina, viaţa noastră depinde de o mulţime de factori. În primul rând, depinde de starea maşinii pe care o conducem: nu numai de felul în care a fost proiectată şi asamblată (în fabrică), ci şi de felul în care a fost întreţinută (roţi, direcţie, pneuri, lichide etc.). Apoi, depinde de starea carosabilului (pe drumurile noastre, şoferii sunt mai atenţi la gropi decât la trafic). În fine, vieţile noastre depind de conduita participanţilor la trafic. Ziarele sunt pline de anunţuri mortuare cu oameni ucişi de neglijenţa, agresivitatea ori neîndemânarea unor şoferi.
Exemplul şofatului trebuie însă înţeles în dimensiunea lui socială. Siguranţa mersului cu maşina depinde o mulţime de meserii, de respectarea unei puzderii de convenţii scrise şi nescrise, depinde, în fine, de corectitudinea şi temeinicia muncii unui număr incredibil de mare de oameni. Dintre aceştia, doar pe câţiva îi plătim şi numai pe unii îi privim ca furnizori de servicii. Dar depindem de tot restul, la fel de direct ca de ceilalţi.
Acest raţionament se aplică tuturor situaţiilor. Când vreo verigă cedează, ne dăm deodată seama că viaţa noastră depinde de lucruri pe care contam de la sine şi care, analizate, nu sunt deloc evidente - cel puţin nu la noi. Căci precaritatea unei vieţi duse în România are două componente: este precaritatea condiţiei umane, pe care o împărtăşim cu toţi oamenii, de oriunde; şi este precaritatea care decurge din totala lipsă de încredere faţă de aproapele nostru, pe care o împărţim numai cu ai noştri. E o tradiţie, la noi, să nu avem încredere în produsele româneşti, să refuzăm serviciile româneşti, să preferăm lucrurile străine, pentru că sunt (mult mai) bine făcute. Ştabii şi oamenii bogaţi, când se îmbolnăvesc, se tratează în străinătate. Chiar şi analizele, pentru cei cu bani, se fac tot în străinătate. Nu există produse româneşti, cu excepţia celor agricole, care să fie preferate, de noi, celor străine. De ce? Nu pentru că ne-a nenorocit comunismul, ci pentru că fiecare dintre noi ştie ca pe un lucru de la sine înţeles că semenul său face, ca şi el de altfel, treabă de mântuială. Frumoasele blocuri interbelice au căzut la cutremur pentru că s-a furat material la construcţie. Furtul de la sine înţeles, furtul care nu ridică din partea nimănui probleme de conştiinţă, adică furtul ca tradiţie nonşalantă, face parte din neîncrederea generală şi se explică, fără a recurge la tare genetice, numai prin ea.
Oraşele noastre arată ca nişte depozite, fie de resturi de la toţi, fie de maşini de la unii. Oraşul-parcare şi oraşul-resturi-de-tot-felul constituie realitatea noastră zilnică. Lecţia acestei realităţi este simplă: dacă toţi aruncă la comun, eşti tu prost să faci altfel? Nimeni nu ar culege murdăriile aruncate la comun, după cum numai o minoritate se abţine să sporească resturile lăsate de izbelişte pe oriunde. Consimţământul nostru indiferent şi, nu ştiu cum, fatalistplictisit, la degradarea spaţiului public este consecinţa lipsei de încredere pe care o avem toţi, şi cei care merităm neîncrederea şi cei care nu o merităm, în semenii noştri. De fapt, ne dispreţuim unii pe alţii. Iar semnul strigător la cer al acestui dispreţ calm, aşezat, lipsit de drame şi de la sine înţeles este neaşezarea, neorânduiala şi mizeria spaţiului nostru public. Individualismul românesc, spre deosebire de cel occidental, care a tras toate consecinţ ele individuale din roadele sociale ale cooperării voluntare, stă sub lozinca „se descurcă fiecare cum poate, scapă cine apucă“. Pentru că nu dă doi bani pe spaţiul public şi pentru că nu are încredere în nimeni, românul caută maşinile scumpe şi impunătoare şi dă oricât de mult pe case izolate: în acest mod poate străbate oraşul fără să aibă contact cu semenii săi, iar consecinţa urbană este că acest loc comun al locuirii, care este oraşul, a devenit doar un spaţiu de tranzit (între două locuinţe) şi un loc de parcare (pentru vehiculul care ne duce între cele două locuinţe - sau locaţii, cum se spune azi).
Nu cred că mai putem nutri în mod realist speranţa că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii. Prin felul bezmetic în care ne comportăm - de la felul în care traversăm strada, la felul în care şofăm, de la capsa pusă pe toată lumea, mocnită, la izbucnirile necontrolate de furie pe stradă, când ne ciocnim de neaşezarea din jur - , noi parcurgem zilnic, ca turbaţi, limitele închisorii sufleteşti pe care ne-am zidit-o prin aceste trei lucruri: treabă făcută de mântuială, lipsă de încredere şi egoism. Iar din această temniţă nu se iese nici prin legi mai bune, nici prin amnistii norocoase: se iese numai transformându- ne sufleteşte.
Toate actele vieţii moderne se bazează pe încredere: pe încrederea fiecăruia dintre noi în precizia, corectitudinea şi temeinicia faptelor unor oameni pe care nu îi cunoaştem în mod direct, de care nu am auzit, de serviciile cărora nu ne imaginăm că beneficiem şi de care, în orice moment, depind în mod esenţial nu doar bunăstarea, ci şi supravieţuirea noastră. Deşi nu ne dăm seama, viaţa noastră e în permanenţă în mâna semenilor noştri. De fapt, nu în mâinile lor, ci în rezultatele acţiunii lor. Şi nu atât în faptul că aceste acţiuni sunt întreprinse (oricum), cât în faptul că ele sunt bine făcute, temeinic realizate, durabil înfăptuite. Viaţa noastră depinde în mod esenţial de vrednicia cu care semenii noştri îşi fac datoria. Lucrul bine făcut este firul de păr de care, în situaţii limită, atârnă vieţile noastre.
De pildă, când mergem cu maşina, viaţa noastră depinde de o mulţime de factori. În primul rând, depinde de starea maşinii pe care o conducem: nu numai de felul în care a fost proiectată şi asamblată (în fabrică), ci şi de felul în care a fost întreţinută (roţi, direcţie, pneuri, lichide etc.). Apoi, depinde de starea carosabilului (pe drumurile noastre, şoferii sunt mai atenţi la gropi decât la trafic). În fine, vieţile noastre depind de conduita participanţilor la trafic. Ziarele sunt pline de anunţuri mortuare cu oameni ucişi de neglijenţa, agresivitatea ori neîndemânarea unor şoferi.
Exemplul şofatului trebuie însă înţeles în dimensiunea lui socială. Siguranţa mersului cu maşina depinde o mulţime de meserii, de respectarea unei puzderii de convenţii scrise şi nescrise, depinde, în fine, de corectitudinea şi temeinicia muncii unui număr incredibil de mare de oameni. Dintre aceştia, doar pe câţiva îi plătim şi numai pe unii îi privim ca furnizori de servicii. Dar depindem de tot restul, la fel de direct ca de ceilalţi.
Acest raţionament se aplică tuturor situaţiilor. Când vreo verigă cedează, ne dăm deodată seama că viaţa noastră depinde de lucruri pe care contam de la sine şi care, analizate, nu sunt deloc evidente - cel puţin nu la noi. Căci precaritatea unei vieţi duse în România are două componente: este precaritatea condiţiei umane, pe care o împărtăşim cu toţi oamenii, de oriunde; şi este precaritatea care decurge din totala lipsă de încredere faţă de aproapele nostru, pe care o împărţim numai cu ai noştri. E o tradiţie, la noi, să nu avem încredere în produsele româneşti, să refuzăm serviciile româneşti, să preferăm lucrurile străine, pentru că sunt (mult mai) bine făcute. Ştabii şi oamenii bogaţi, când se îmbolnăvesc, se tratează în străinătate. Chiar şi analizele, pentru cei cu bani, se fac tot în străinătate. Nu există produse româneşti, cu excepţia celor agricole, care să fie preferate, de noi, celor străine. De ce? Nu pentru că ne-a nenorocit comunismul, ci pentru că fiecare dintre noi ştie ca pe un lucru de la sine înţeles că semenul său face, ca şi el de altfel, treabă de mântuială. Frumoasele blocuri interbelice au căzut la cutremur pentru că s-a furat material la construcţie. Furtul de la sine înţeles, furtul care nu ridică din partea nimănui probleme de conştiinţă, adică furtul ca tradiţie nonşalantă, face parte din neîncrederea generală şi se explică, fără a recurge la tare genetice, numai prin ea.
Oraşele noastre arată ca nişte depozite, fie de resturi de la toţi, fie de maşini de la unii. Oraşul-parcare şi oraşul-resturi-de-tot-felul constituie realitatea noastră zilnică. Lecţia acestei realităţi este simplă: dacă toţi aruncă la comun, eşti tu prost să faci altfel? Nimeni nu ar culege murdăriile aruncate la comun, după cum numai o minoritate se abţine să sporească resturile lăsate de izbelişte pe oriunde. Consimţământul nostru indiferent şi, nu ştiu cum, fatalistplictisit, la degradarea spaţiului public este consecinţa lipsei de încredere pe care o avem toţi, şi cei care merităm neîncrederea şi cei care nu o merităm, în semenii noştri. De fapt, ne dispreţuim unii pe alţii. Iar semnul strigător la cer al acestui dispreţ calm, aşezat, lipsit de drame şi de la sine înţeles este neaşezarea, neorânduiala şi mizeria spaţiului nostru public. Individualismul românesc, spre deosebire de cel occidental, care a tras toate consecinţ ele individuale din roadele sociale ale cooperării voluntare, stă sub lozinca „se descurcă fiecare cum poate, scapă cine apucă“. Pentru că nu dă doi bani pe spaţiul public şi pentru că nu are încredere în nimeni, românul caută maşinile scumpe şi impunătoare şi dă oricât de mult pe case izolate: în acest mod poate străbate oraşul fără să aibă contact cu semenii săi, iar consecinţa urbană este că acest loc comun al locuirii, care este oraşul, a devenit doar un spaţiu de tranzit (între două locuinţe) şi un loc de parcare (pentru vehiculul care ne duce între cele două locuinţe - sau locaţii, cum se spune azi).
Nu cred că mai putem nutri în mod realist speranţa că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii. Prin felul bezmetic în care ne comportăm - de la felul în care traversăm strada, la felul în care şofăm, de la capsa pusă pe toată lumea, mocnită, la izbucnirile necontrolate de furie pe stradă, când ne ciocnim de neaşezarea din jur - , noi parcurgem zilnic, ca turbaţi, limitele închisorii sufleteşti pe care ne-am zidit-o prin aceste trei lucruri: treabă făcută de mântuială, lipsă de încredere şi egoism. Iar din această temniţă nu se iese nici prin legi mai bune, nici prin amnistii norocoase: se iese numai transformându- ne sufleteşte.
Recent Comments