ISTORIA PAŞILOR UNEI ATLETE
Românca Adriana Pîrtea a fost la un pas să cîştige primul maraton la care a luat startul, cel din Chicago, în care un concurent a murit, iar alţi 350 au avut nevoie de îngrijiri medicale. Încercările din viaţa ei au fost însă mai dure decît orice maraton
În căldura umedă care mă înconjoară, am făcut primul pas. Acum, Adriana, fato, e timpul să alergi, mai fă un pas, piciorul din urmă va trece uşor în faţa celuilalt, apoi acesta îl va depăşi, şi ca doi mînji ce se întrec în joacă pe un cîmp, ei te vor purta pînă ce 42.195 de metri se vor fi istovit. Aleargă, Adriana!
Linia asta albă ce tocmai am trecut-o desparte lumea-n două, cum buza de spumă a valului rupe ţărmul de mare. Cu doar o clipă-n urmă eram un fir de nisip printre oameni şi strigătele lor, acum sunt o picătură gonind în fruntea talazului, printr-o strîmtoare vie.
N-a trecut mult de cînd, la încălzire, priveam neliniştită, ca un umil recrut aflat la prima luptă, spre Berhane Adere, Benita Johnson, Alvetina Ivanova, mari campioane, soldaţi veterani în cursa maratonului. Încercam să le ghicesc strategia, cum vor face?, cine va imprima ritmul? vor alerga tare de la început sau vor începe mai uşor? O privire prea repede ferită, o răsuflare adîncă, o scuturare bruscă a picioarelor pot spune o poveste, iar psihologia învăţată în şcoală m-a ajutat să le citesc. Erau nervoase, agitate, puţin speriate: n-aveau să plece tare. Aşa a fost.
PURGATORIUL
Ritmul nu e ridicat, suntem 6-7 în grupul fruntaş, despicăm împreună aerul fierbinte, fiecare trup legat prin fire invizibile de celelalte. Sunt 31 de grade afară, se aude că în spate concurenţii au început să cadă şi să fie duşi la spital, dar eu trebuie să merg înainte, să lovesc sacadat cu tălpile în uriaşul de 42.195 metri, pînă se va preda.
E zgomot de nu-mi simt răsuflarea, oamenii strigă şi-şi agită braţele, la cîte-o intersecţie fanfarele cîntă, din boxele-aşezate în ferestre tună muzica pămîntului, de toate felurile şi pentru toate rasele. Iar noi alergăm ca sîngele prin vene, în urmă-i inima şi-n faţă deopotrivă, nu pot să mă opresc acum, cum aş putea s-o fac? Aleargă, Adriana, aleargă pentru viaţa ta!
Şi nu te uita că Adere are un scutier de acelaşi neam, care îi aduce apă la punctele de alimentare, împotriva oricărei legi a maratonului. Priveşte cum etiopianul, bărbat al unei rase obişnuite cu arşiţa şi fuga, începe să tremure şi pîraie de sudoare îi curg pe obraji, apoi rămîne încet în urmă, cu cîteva fete din grupul de 6-7.
E mijlocul cursei, trei am rămas în frunte: eu, Adere şi Ivanova, pîndindu-ne şi susţinîndu-ne una pe alta. Ce sport ciudat e acesta în care cel mai mare rival îţi este, totodată, cel mai bun aliat, ca nişte inamici de moarte traversînd împreună deşertul, sprijinindu-se în puşti ca-n nişte cîrje, pentru ca atunci cînd linia verde apare la orizont să ridice ţevile şi să tragă.
Aleargă, Adriana, linia orizontului la care visezi e încă departe. O biată panglică, pentru unii o cîrpă, însă doar învingătorii au dreptul să-i simtă pe piept mîngîierea moale.
CHINURILE
Dar ce scorpion mă-nţeapă în ficat, ce mînă mă gîtuie şi-mi seacă răsuflarea? Apă, trebuie să beau apă! Ai grijă, Adriana, acum doi ani, la Mondiale, ai fost singura din pluton care a oprit să bea şi n-ai mai putut să le prinzi din urmă. Respiră adînc, bea apă şi aleargă! Rusoaica începe să se stingă, pare un înotător obosit prin pîcla luminoasă, privirea ei ne imploră s-o aşteptăm, dar la maraton nimeni nu poate salva pe nimeni. Adere a mărit brusc ritmul şi, fără efort, mă ţin după ea. Şi atunci, gîndurile, păcătoasele de gînduri de care-aş vrea să fug, m-ajung din urmă şi-mi dau coate.
GÂNDURILE
Aveai 6 ani, Adriana, erai cu fratele tău în curte. În curînd trebuia să începeţi şcoala. Eraţi pedepsiţi, dar mamei i s-a înmuiat inima şi v-a lăsat să vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea. El s-a pus la numărat, voi, ceilalţi copii, aţi dat fuga să vă pitiţi. A început să vă caute şi chicoteaţi din ascunzişuri. L-a zărit pe unul, a dat să fugă peste drum, cînd o maşină …
Aleargă, Adriana, să uiţi ziua aceea, dar şi pe cea în care a trebuit să vă împrumutaţi la nişte cămătari pentru a plăti o rată la bancă, iar acei ticăloşi au strecurat hoţeşte un zero în plus pe contract. Şi ziua în care, din proprietari a două case, aţi ajuns şase oameni în stradă, trăind apoi şi toţi într-o cameră, dormind pe jos, schimbînd 8 locuinţe, fie cu chirie, fie găzduiţi de oameni cu suflet, şi ziua în care a trebuit, la 13 ani, să renunţi la atletism, adică la ceea ce iubeai mai mult, pentru ca după 4 ani să te întorci …
… da, Adriana, aleargă cu aceeaşi furie ca atunci cînd, la două săptămîni după revenire, ai cîştigat detaşat o cursă pe şosea, cu aceeaşi disperare cu care, acum 7 ani, singura dată când ai mai încercat să-l înfrunţi pe uriaşul de 42.195 de metri, te-au readus la viaţă cu şocuri electrice.
Aleargă, Adriana, pentru cei care te iubesc, pentru părinţii cărora statul le promite inutil de 4 ani o locuinţă, aleargă ca să le-o poţi cumpăra, poate vei vedea din nou lumina aceea jucăuşă în ochii tatălui tău, pitită acum într-un pahar, pentru fraţii şi sora ta, pentru primul tău antrenor, Ghipu Gheorghe, pentru actualul antrenor, Barbu Augustin, pentru cei de la Olimpia, pentru Vlad Mera, care te-a primit să stai 9 zile în casa lui din Chicago, să te obişnuieşti cu diferenţele de fus orar şi de temperatură, pentru Adrian Gheoroaie, care te-a propus pentru bursă la Universitatea din El Paso, pentru prietenul tău Jeremy, pe care l-ai cunoscut cînd, în timpul unui antrenament epuizant, ţi-a întins zîmbind o sticlă cu apă …
… şi pe care, iată, acum nu-l vezi cum strigă de pe margine, încurajîndu-te, pentru că tu, urmărită de toate aceste gînduri, îţi alergi veşnicul maraton interior, în timp ce pe asfalt, umăr la umăr cu Adere, trup de fildeş lîngă trup de abanos, treci prin dreptul bornei cu numărul 36.
JUDECATA
Ce-i asta? O lacrimă ce-mi curge pe obraz sau umezeala toamnei? Trebuie s-alerg, s-alerg, s-alerg … O simt că nu mai poate, că mă invită să trec în faţa ei, deşi regula nescrisă e ca nici un maratonist să nu se adăpostească în urma altuia. Măresc ritmul, ea nu-l poate susţine, ne pîndim zvîcnirile ca doi duelişti, scot arma din teacă şi fug ca glonţul. Apoi, după 200 de metri, întorc capul. Adere a rămas în spate. Peste cîteva minute, privesc din nou în urmă. E departe.
Aud voci de români care-mi dau aripi. “Hai, Adriana, nu te lăsa! Eşti cea mai tare!”. Urc în zbor ultimul deal şi îl cobor plutind. Să mă mai uit în spate? Nu, e prea departe. Şi ce se mai bucură oamenii! Ce tare strigă, eu nu aud nimic, întind palmele să mă atingă, cum pot eu să-i refuz?
Şi nu vezi cum vine glonţul întîrziat al celuilalt duelist, pe care îl credeai răpus, cum sfredeleşte aerul şi se înfige în panglica moale care se desfăcuse să te îmbrăţişeze pe tine.
SĂ NU PRIVEŞTI ÎNAPOI
Dar nu-i nimic, Adriana. Ştii, de fapt chiar are inimă de cîrpă dacă nu ţi-a ieşit în cale, e doar o altă graniţă prăpădită, ca multe altele pe care le-ai trecut şi le-ai lăsat în urmă, un alt prilej ca, în căldura umedă care te înconjoară, să faci din nou primul pas.
Aleargă, Adriana, n-ai voie să te-opreşti!
——————————————————————————————————————-
Acest articol a fost realizat în urma unei conversaţii de 13 ore pe Yahoo Messenger cu atleta, aflată în Statele Unite, căreia îi mulţumesc pentru răbdare şi bunăvoinţă
CARTE DE VIZITĂ
Adriana Pîrtea s-a născut pe 31 ianuarie 1980, în Bucureşti. A activat la cluburile Olimpia Bucureşti şi Steaua. În 2005 a absolvit Universitatea
SUFERINŢELE MARATONISTULUI
După trecerea de kilometrul 30, muşchii unui maratonist încep să se atrofieze, corpul nu-şi mai ia energia din grăsimi, ci din proteine, care se află în muşchi, apoi, în ultima fază, din glicogen, ceea ce stoarce practic organismul de putere.
Comments